Sunt, de obicei, o convinsa conservatoare in ceea ce priveste cartile mele. Imi plac cand sunt de hartie, cu coperti de carton, semne de carte-suvenir, highlightere de la Post-it ca sa-mi marchez pasajele preferate.
Hartie conventionala, ce mai, si nu e-readere, kindleuri, sonyuri si mai stiu eu ce alte ecrane. Toata ziua ne uitam in ecrane, toata viata parca ni s-a transformat intr-un mare ecran, macar cand citesc sa imi odihnesc ochii pe o carte de hartie, conventionala! (recunosc cu umilinta ca e vorba si de o fixatie incapatanata a mea, ca nu sunt cea mai forward thinking in materie de tehnologie si "gadgeturi" si ca, e adevarat, cartile sunt grele, ocupa mult loc si aduna praf, in timp ce amazon te lasa sa ai memorie nelimitata in "cloud"...oa!)
Dar pe Jon Krakauer nu l-am citit, in ciuda conventionalului ce caracterizeaza lectura mea, pentru ca mi-a fost oferit ca audiobook, prin vocea hipnotizanta a autorului. Si impotriva audiobookurilor eram, evident. Inca mi se pare complet nesatisfacator sa nu intorc eu insami pagina, sa nu cantaresc cartea in maini in pauzele de respiro, sa nu admir silentios cate pagini am descoperit dintr-o noua poveste. Stiu, fixuri si ticuri de cititoare avida de muuuulti ani (un lucru care imi lipseste insa e fetisul pentru mirosul cartilor, nu-mi place nici cand sunt noi - artificial- nici cand sunt vechi - incert si de praf).
Dar am descoperit, deschizandu-ma unor noi orizonturi lecturabile cu un pic de reticenta, ca atunci cand ai de facut un drum de 6 ore cu masina pe autostrada (cu toate ca autostrada in cauza trce prin peisaje toscane), un audiobook, sau o carte de auzit, sau o carte povestita, sau o poveste pur si simplu, cum vreti voi, e o alternativa buna la uitatul pe pereti, pardon, geamuri, si intrebatul continuu "cand ajungem?".
Am ales Into thin air pentru ca auzisem ca e o carte bine scrisa, dar si pentru ca de fapt cautam ceva mai usor, nu vreau sa ascult carti greu de urmarit in vacanta (si, intre noi fie vorba, desi era pe lista de citit, nu era prioritara, si, dovada a pasiunii mele pentru cartea de hartie, iar, vreau sa "pastrez" cartile din varful listei pentru lecturat, si nu ascultat).
Nu e neaparat o carte usor de urmarit. Vocea lui Krakauer e clara si dura, te prinde si te tine atent in firul povestii, dar multele referinte la personalitati, expeditii din trecut, precum si rapiditatea cu care se leaga anumite episoade ale cartii te pot face sa pierzi unele detalii, sa-ti scape anumite subtilitati (iar, un punct revine conventionalului - unde poti sa dai pagina si inapoi). Dar a fost ca o discutie in care l-am avut in fata pe Krakauer, jurnalist si montaniard, alpinist pasionat de scris si munte, relatand, fara ocolisuri si amortizari, istoria unui dezastru, trait de el insusi, supravietuitor dar plin de sechele, cicatrici si, pe alocuri, regrete.
Imi place muntele, imi plac traseele de munte din Elvetia si am facut cateva, ca si in Norvegia, si Franta, am incercat si via ferrata, am incercat si cataratul in sala ca sa am o idee despre cataratul afara desi stiu, e foarte diferit. Sunt departe de a fi buna la asta, mai ales cand vine vorba de o fobie inradacinata de a nu aluneca la coborare - n-am vertij sau teama de inaltimi, dar picioarele-mi devin nesigure si panicate cand cobor pe povarnisuri abrupte. Dar inteleg, in ciuda lacunelor mele, perfect iubirea pentru munte, fascinatia pentru urcat, pentru varfuri, pentru privelisti si mai presus de toate, sentimentul de bine absolut, de multumire de sine si ego lipsit de aroganta care te prinde cand termini un traseu si esti...sus.
De multe ori pasiunea te face sa uiti de riscuri. Sa urci pe Everest pare ceva foarte greu, rezervat profesionistilor in domeniu, din aceia cu rucsace cat ei de mari, de care atarna corzile, muschetoanele, carligele, bocancii si crampoanele de gheata. Krakauer ne aminteste insa cu ironie incisiva ca de mult nu mai e asa. Ca economia si turismul au transformat Everestul intr-unul din cele mai comerciale varfuri, arborat ca "accesibil tuturor, chiar si celor fara experienta prealabila", in reviste de specialitate, sau pe netul tuturor curiosilor.
Una din ideile ce au ramas cu mine dupa cartea lui Krakauer este ca daca pe pliant scrie accesibil tuturor, asta inseamna doua lucruri:
1. NU E accesibil tuturor, muntele nu e NICIODATA accesibil, nici macar cand vine vorba de alpinisti experimentati, si totul, de la schimbari meteorologice bruste, la imprevizibilul rezervei de oxigen, la alunecari, rau de altitudine, edem pulmonar sau cerebral, si in fine, moarte, trebuie luat in calcul, atunci cand decizi sa te imbarci in calatoria asta.
2. Muntele are mereu de suferit in urma comercializarii excesive, a profitului facut pe spatele sau (de catre ghizi oficiali sau nu, firme care ofera pachete turistice si altii), a necunostintei si ignorantei omului care vrea sa mai tickuiasca un punct de pe lista (bucket list si alte astfel de inventii ale omului plictisit de rutina care vrea sa se convinga ca traieste, cel putin in momentele alea de adrenalina din lista). Si, in cazul asta, oamenii Everestului au mult de suferit, serpasii care de zeci de ani isi risca si de cele mai multe ori pierd, viata ajutand occidentalul sa se simta imbatabil si implinit, chiar si doar 5 minute, cat rezista pe "acoperisul lumii".
Nu pot sa ma impac cu conceptul de turism in contextul Everestului. Nu pot sa ma impac cu ideile pe care le asociez cu turismul, lipsa de griji, bucurie si seninatate, zambete si relaxare. O expeditie de genul asta nu poate fi turism, nu poate fi accesibila, tine strict de o mare pasiune exploatata ani la randul, de o experienta, de muuuulte griji, pentru siguranta ta si a celor din grupul tau, de responsabilitate.
Nu pot sa ma impac cu imaginea occidentalului (inainte se spunea "albului"...dar e politically incorrect) care, pentru a-si satisface o dorinta egoista de a arata lumii sau cuiva anume ca "poate si el", ia expeditia cu prea multa usurinta si pune astfel pe alti oameni dedicati, cu experienta si un plan realist de ascensiune, in pericol. Multe sunt exemplele lui Krakauer (as face un pic de cercetare mai ales asupra echipei din Africa de Sud pe care o mentioneaza, a carui sef ipocrit isi ascundea egoismul cras sub diversitatea politica a Africii de Sud; sau echipa incompetenta din Coreea parca) din care realizezi ca tot procesul de comercializare si deschidere a Everestului catre publicul larg, nu a facut decat sa-l transforme intr-o ascensiune si mai periculoasa.
Legat de asta, nu pot sa ma impac deloc cu tratamentul serpasilor, o mare dezbatere recenta de altfel. Am ascultat Into thin air la cateva saptamani de la tragedia care a ucis peste 10, nu mai stiu exact numarul, serpasi pe Everest, unul dintre cele mai grave accidente de acest gen din ultimii ani, care a dus la o revolta - pe buna dreptate - a serpasilor din zona. Doar pentru ca sunt capabili sa se aclimatizeze mai usor, nu au nevoie de oxigen, au o conditie fizica excelenta, si o relatie de invidiat cu muntele in sine, nu inseamna ca serpasii nu sunt expusi acelorasi riscuri, de la caderi fatale, la edem si la degeraturi. Serpasii raman oameni, si desi nu e una din temele centrale ale cartii, abuzul lor, nerespectarea drepturilor lor de baza, superioritatea cu care sunt tratati, sunt strigatoare la cer.
Revenind la Krakauer, am simtit in cartea lui nevoia nu doar de a se destanui, printr-o proza concisa, neinflorita, cu taisul ascutit; dar si nevoia de a avertiza, neiertator, orice bezmetic care s-ar trezi intr-o dimineata descoperindu-si brusca pasiune pentru ascensiuni montane si planuind o expeditie pe Everest.
Krakauer descrie negru pe alb, exact asa cum o anunta prefata cartii, un dezastru. Nu un happy end, nu o poveste eroica despre curaj si cum omul invinge greul, pentru ca omul nu invinge niciodata natura, trebuie sa te supui si mai ales, sa stii sa dai inapoi, sa faci cale intoarsa cand devine evident ca e prea mult. Orgoliul e o auto-sentinta la moarte pe munte; temerarul e egal cu prostul; a risca inseamna, de cele mai multe ori, a pieri.
Krakauer explica foarte bine de ce multi expeditionisti ignora aceste sinonime odata aflati la o jumatate de ora de varful Everest. Dupa luni de pregatiri, ascensiuni pana in base camp, 2nd camp si altele, aclimatizari, frig, foame si privare de oxigen, e greu sa te recunosti infrant si sa bagi in marsarier. Iti spui ca mai poti, nu mai e mult, ajungi imediat. Si faci prima greseala, uiti de responsabilitate si luciditate si ramai sclav al orgoliului, dorintei subiective si oarbe.
Foarte uimita am fost cand Krakauer mi-a confirmat ca pana si oameni cu zeci de ascensiuni serioase in rucsac se lasa pacaliti de euforia atingerii varfului (poate de vina e si lipsa de oxigen, lentoarea gandirii si uneori, halucinatiile pe care le provoaca), si uita de fapt, ceea ce pare evident, simplu si clar si unui tanc de 6 ani: ca sunt abia la jumatatea drumului!
Explicatia pentru faptul ca cei mai multi expeditionisti, oriunde in lume, pier la coborare, si nu la urcare, e asta (printre altele). Oboseala, epuizarea, toata energia investita pentru a atinge sublima euforie a varfului, se resimt pe drumul de intoarcere care e intotdeauna mai greu, mai lung, mai riscant.
Krakauer nu idolatrizeaza propria sa realizare de a ajunge sus: ba mai mult, ii dedica doar cateva randuri si, cu franchetea taioasa care m-a captivat, descrie cum oboseala si lipsa de oxigen nici nu i-au permis sa ramana mai mult de 5 minute, sa faca rapid 2-3 poze pentru cei ce asteapta dovezi de acasa (presiune...), dupa care sa o porneasca, el, prevazator si inca lucid, pe drumul de intoarcere.
Legitimitatea si credibilitatea autorului sunt esentiale in genul asta de relatari. Or, Krakauer le are din plin, ca membru efectiv al echipei lui Rob Hall, care a indurat greul furtunii ce i-a lovit in ziua aceea pe toti ce urcau spre Everest, pe neasteptate. Scenele carora le da viata sunt realiste, detaliile lovesc in plin si sunt greu de suportat, sentimentul de a lasa in urma tovarasul ce ti-a fost alaturi, in cort, in coarda, si acum zace in zapada fara suflare, e foarte real si el. Totul in ce priveste raul ce poate sa te loveasca intr-o astfel de expeditie, de la degeraturi de baza, la edemuri, lipsa fatala de oxigen si incoerenta si mai fatala cauzata, membre rupte, caderi in abis, sunt descrise la un moment dat de Krakauer. Cred ca fac parte din strategia de "think twice" pentru cititori aventurosi.
Krakauer, cu acceasi franchete aproape dureroasa pe care o mentine in carte, isi asuma greselile. Se simte cum ii regreta pe cei ce nu au avut norocul lui, cum il urmareste vina, pentru ca nu doar ghidul e responsabil, fiecare membru al echipei poarta grija celuilalt. Isi recunoaste erorile din prima sa relatare, un articol de revista, recunoaste ca din cauza halucinatiilor a crezut ca stie cum a pierit prietenul sau, pentru a afla mai apoi ca il confundase cu un alt alpinist, si ca asta afectase mult familia celui pierit. Krakauer transmite imaginea unui om chinuit de amintirile catastrofei din 1996 pentru tot restul vietii.
Alte personaje marcante, sunt fara indoiala Anatoli Boukreev, un alpinist aparent foarte bun, dar si foarte independent, fapt ce i-a adus critici dint partea lui Krakauer, relativ concentrat pe scopul sau de a ajunge sus in ciuda celor ce il insoteau (desi era...ghid!), dar care isi arata adevarata compasiune, pentru mine cel putin, as zice darza si de admirat, cand se intoarce singur pe traseu incercand sa salveze pe cei ramasi in urma si prinsi de vremea rea; si, in fine, alpinista Sandy Pittman, pentru care am o repulsie poate din cauza ca o prezinta ca o "socialite", obisnuita a cercurilor high-class newyorkeze, care isi cara cu ea laptopuri si alte echipamente INUTILE pe munte, reviste vogue si altele ( si nu le cara ea, ci serpasul).
Contrar aparentelor totusi, Into thin air nu te face sa refuzi de aici inainte orice expeditie pe munte. Cartea e, in ciuda dezastrului descris, o pleadoarie pentru frumusetea Everestului, a alpinismului (corect as adauga), a respectului pentru natura, a hazardului de asemenea, a norocului de a fi (sau ramane) in viata.
Prima reactie a fost sa visez, la cum si ce ii impinge pe oameni sa isi depaseasca limitele, fizice si mentale, in asa fel, la cum pot sa-mi programez mai curand o iesire la munte (un "hike"), la posibilitatea de a castiga experienta si capacitatea de a face, vreodata in viata asta, o urcare "serioasa".
Am intrat pe site la Mont Blanc, ca doar e aici, colea, si e acoperisul Europei (nu al lumii, dar tot e ceva). Scria ca e "accesibil tuturor, nicio experienta prealabila ceruta".
Cred ca o sa-l mai ascult pe Krakauer de cateva ori. Conducand spre o drumetie de o zi, doua, la nu mai mult de 2000 m.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu