Am inceput sa citesc A moveable feast cu vreo 2-3 zile inainte sa plec un weekend in Paris, ma gandeam ca o sa regasesc atmosfera si locurile din roman... Putine sunt locurile care s-au pastrat, si de fapt putine sunt locurile descrise de Hemingway. Ma asteptam la un roman care sa respire Parisul din "the early days", adica Parisul anilor interbelici, care ma fascineaza si stiu ca fascineaza in general, pe multi.
Dar Hemingway are doar cateva puncte focale in Parisul tineretii sale: la Closerie des Lilas, cafeneaua lui de lucru e unul din ele. Pentru Hemingway, fiecare scriitor al Parisului din vremea aia avea o cafenea in care lucra, exclusiv, singur, concentrat, si o alta, in care te invita la o cafe creme sau chiar la un dejun daca avea bani. Cafeneaua e un univers in sine pentru Hemingway si probabil, pentru toti artistii din vremea aceea, nu doar in Paris, dar si in Londra, Praga si altele. Si il intelegem prea bine si azi, nu-i asa, daca intri intr-un starbucks - recunosc, vatianta mult mai sterila artistic, triviala a frumoaselor si unicelor cafenele pariziene care, din fericire, rezista pana astazi - toata lumea lucreaza la o disertatie pe laptop, citeste o carte, invata pentru un examen...Cafeaua rimeaza cu citit scris si efort intelectual, pentru ca incita mintea si trezeste din somn, iar cafeneaua, cel putin pentru mine si se pare ca, si pentru Hemingway, rimeaza cu un spatiu al lucrului pentru ca e zumzet si murmur, si contact indirect cu realitatea care iti permite cumva sa ramai in coltul tau si sa lucrezi nestingherit.
E un colt de strada, intre St Peres si rue Jacob in arondismentul unde mi-am facut 2 ani de sciences po, care iar apare repetitiv la Hemingway. E un restaurant, Michaud parca. De lux, unde mergea cu Hadley, prima lui sotie, doar cand aveau bani destui, adica rar de tot. Si parca mi-l imaginez din afara, din strada rece, cu fereste luminate cald si agitatie discreta inauntru, si mirosuri de mancare buna.
Mai e desigur, poate locul de geneza al romanului, libraria Shakespeare and Co a lui Sylvia Beach. Asta, stiu cu siguranta ca mai exista si azi, pentru ca pentru mine era si e inca, o fascinatie, intram cu cea mai mare placere si entuziasm in camerele mici inghesuite care parca se rup sub carti, carti vechi cu miros interbelic sau carti noi, piperate la pret. Nu mi-am luat nimic niciodata, dar poti sa te asezi in colturile divanelor mai ales la etaj, sa iei o carte si sa citesti. E minunat , e un spatiu ireal. E pe cheiurile Senei, in mijlocul forfotei turistice dar parca are o aura de liniste. Pentru Hemingway, Sylvia Beach era salvarea cand ramanea fara carti, i le imprumuta desi nu avea bani sa plateasca o garantie. Shakespeare and co era rezerva lui de Dostoievski, de Turgheniev si de toti marii rusi pe care ii recitea pentru autoeducare, dar si locul de intalnire cu prieteni mai mult sau mai putini dragi, ca Ford Madox Ford sau James Joyce.
Inca un loc de suflet pentru Hemingway: apartamentul lui evident sarac si rece din rue Cardinal Lemoine. Culmea face ca stiu exact unde e strada asta, nu e foarte departe de cartierul latin, si niciodata n-am stiut ca era considerat un cartier saracacios, de mana a treia. Dar in Parisul din tineretea lui Hemingway sa fii scriitor nu era simplu, si lupta permanenta pentru cativa franci in plus, pentru afirmare, pentru a scapa de blestemul jurnalismului ieftin care era singurul mod de a castiga o paine, se reflecta toate in modestul, dar iubit lui apartament.
Cam atat din Parisul de pe vremuri, as zice. A moveable feast nu e, contrar aparentelor sau doar naivei mele impresii, construit in jurul axului Paris. E de fapt, o relatare a primei vieti a lui Hemingway in capitala franceza, pana la afirmare, in modesta saracie a unui scriitor tanar destul de privilegiat insa incat sa o frecventeze des pe Gertrude Stein sau pe Ezra Pound, acesti guru ai scrisului interbelic. Ba mai mult, destul de norocos incat sa poata petrece iernile in Austria sau in Elvetia in cabane traditionale cu schiuri si fondue, sau sa vada anual corridele spaniole din Madrid sau Pamplona. Sau sa faca o calatorie pana la Lyon cu Fitzgerald, cu ocazia asta dezvaluind inca o data derivele acestuia, ale sotiei lui Zelda, alcoolismul, crizele de isterie si alte astfel de flageluri care loveau societatea interbelica, mai ales in randul scriitorilor.
Scrisul lui Hemingway este auster. De fapt, asa a vrut el sa si-l creeze, sa renunte la adjective, repeta asta adesea, sa fie totul cat mai putin inflorit. Ii iese, dar in consecinta poate parea usor solemn, protocolar, sa zicem chiar, pretentios. Nu te plictiseste insa, pentru ca tot ce reda cartea este real, palpabil intr-un fel, iar personajele care sunt, la randul lor, reale, si faimoase, te fac sa vrei sa afli tot mai multe.
E ca un jurnal mai altfel. Si poate, golit un pic de sentimente, sau ma rog, scuturat, pentru ca mai raman cateva simtiri, ici colo, din care descifrezi, spre exemplu, regretul enorm pe care l-a avut Hemingway cand arupt casnicia cu Hadley, regretul ca a aparut Pauline si a lasat-o sa-l faca sa o iubeasca SI pe ea...E o cu totul alta perspectiva, care parca il absolva pe Hemingway cel cuceritor de vina infidelitatii, nu total, dar un pic, pentru ca te face sa crezi ca se poate, intr-adevar, sa iubesti doua femei deodata.
E prea sincera scrierea lui ca sa te pacaleasca in privinta asta, ca sa te pacaleasca in general, si sinceritatea in scris e, de cele mai multe ori, mai de apreciat decat in viata de zi cu zi.
