“On en deduira quelque chose qui est sans doute l’ultime verite du puzzle: en depit des apparences, ce n'est pas un jeu solitaire; chaque geste que fait le poseur du puzzle, le faiseur du puzzle l’avait fait avant lui ; chaque piece qu’il prend et reprend, qu’il examine, qu’il caresse, chaque combinaison qu’il essaye et essaye encore, chaque tatonnement, chaque intuition, chaque espoir, chaque decouragement, ont ete decides, calcules, etudies par l’autre.” (n-am accente, sorry...)
In preambulul acestei capodopere de 600 de pagini a lui Perec, despre care recunosc cu jena ca nu cunosc mai nimic ca autor, citatul nu numai ca desemneaza jocul de puzzle ca element central al cartii, dar pare chiar ca ar trimite la viata vazuta ea insasi ca un puzzle ale carei piese se potrivesc sau nu, dar sunt in orice caz, conectate intr-un fel.
M-a atras, recunosc, dintr-un spirit de voyeurism, ideea de a smulge fatada unui imobil parizian din arondismentul 17, langa parcul Monceau care imi e asa de drag, si de a vedea nestingherit in cele aparent 100 de apartamente din cladire, si in zecile de vieti ascunse intre peretii subtiri ai apartamentelor lor. De multe ori, trecand pe strazile din zona asta destul de burgheza a Parisului, plina de cladiri inalte si somptuoase din piatra alba si cu arhitectura haussmaniana, ma rodea curiozitatea despre interiorul apartamentelor luminte asa cald, cu lampi galbene, fara perdele…
Perec ne astampara in 600 de pagini si cateva zeci bune de capitole setea de intimitate, curiozitatea pentru viata privata a altora. Dar cartea e mult mai mult decat atat.si m-a surprins in mod foarte placut ce capacitate literara are acest autor despre care nu stiam prea multe. Perec e un geniu al descrierilor si prin excelenta, al enumeratiilor. E fara indoiala figura stilistica de baza in toata cartea si se poate intinde pe pagini intregi chiar, iar efectul de transpunere al cititorului in camera descrisa e complet. Poate fi si usor obositor, mai ales ca Perec include descrieri tehnice, spre exemplu obiectele sau ustensilele vandute de intreprinderea de succes a lui Mme Moreau sau nume de oameni de stiinta, de actori, depinde de context.
E o carte care te surprinde prin cercetarea neobosita si probabil foarte costisitoare in timp si altele, pe care trebuie sa o fi intreprins Perec pentru a fi in stare sa redea atat de in detaliu, atat de precis fiecare subiect care decurge din camerele si povestile locuitorilor lor. Sunt detalii infime despre cele mai diferite subiecte, de la ciclismul francez , pana la algebra, studii de medicina si nefrologie, pictura in acuarela, geografie si expeditii, haute cuisine sau bucatarie pentru toata lumea si lista poate continua fara indoiala pe multe alte randuri,
De fapt, cum bine spunea un review pe care tocmai ce l-am citit rapid, La vie mode d’emploi cuprinde nu doar o multitudine de vieti, povesti, istorii, iubiri, dezamagiri, persoane, subiecte, teme, imagini, locuri din intreaga lume, cuprinde viata insasi, in toata complexitatea, diversitatea, paradoxul si supriza care o definesc.
Si fiecare poveste parca are un raspuns in alta, intocmai ca un joc de puzzle, metafora care mi-a placut tare mult din prima , toate se lipesc intr-un fel sau altul pentru a crea “totul” respectivei cladiri. Si desi Perec porneste pe cai indepartate, pana in Africa, India, State, intocmai ca Bartlebooth acuarelistul englez pasionat de peisaje portuare si evident, puzzleuri, si, din punctul meu de vedere, personajul central al cartii, in fine, povestea revine mereu la cladirea de apartamente din arondismentul parizian 17, unde toate aceste vieti complexe, diverse si surprinzatoare, se reunesc, se restrang intre peretii fie unui apartament luxos, poate chiar duplex, fie unei garsoniere ori chiar ai unei chambre de bone din mansarda.
Naratiunea surprinde si cu mici intrigi din domeniul cartilor cu detectivi, crime sau detalii ce dau fiori, de teama sau de placere in functie de spiritul investigativ al fiecarui cititor, dar si cu etichete de produse redate intocmai, ca o fotografie intre randuri, cu formule matematice recopiate metodic, cu afise de spectacole si alte mici “bucati” de viata care transforma cartea intr-un clasor de amintiri colectiv si intentionat, dezorganizat, un scarpbook cum zic americanii care iti ofera cu zgarcenie, constant, detalii despre vietile locatarilor.
Ironia fina a autorului poate fi uneori mai greu de reperat printre randurile de insiruiri sau descrieri, dar cel mai adesea “usureaza” stilul si aduce un zambet complice in coltul gurii, reusind din nou sa faca sa para ca nu mai esti intins pe canapea citind dintr-o carte, ci ca intocmai ca Perec, esti undeva deasupra imobilului din zona Monceau si vezi pe indelete in prezentul si in trecutul locatarilor, ca in fantezia multora de a se transforma in musca si a putea se ascunde oriunde, auzi si vedea orice, fara sa fie remarcati.
Intocmai datorita acestei vagi delimitari temporare, si a nenumaratelor dute-vino intre trecut, anii 1870 si prezent, anii 1970, supriza ultimelor pagini a parut a fi pentru mine sa inteleg ca Perec facea de fapt, eliminand incursiunile in trecut si in amintirile personajelor, o fotografie a unui unic moment din 1975, inainte de orele 20 seara. Este de fapt o uriasa fresca, ce temporar se reduce la un singur moment, ca si cand timpul s -a oprit si Perec ia in vizor, rand pe rand, fiecare locatar in momentul respectiv, ii descrie casa, obiectele si mai apoi, parcursul vietii, si apoi trece la urmatorul.
La vie mode d’emploi e o fresca a vietii in general, a mai multor feluri de a o trai. Ca si proiectul ambitios al lui Perec, viata e ca acuarela transformata in puzzle, bucatele din ea dispersandu-se dar mai devreme sau mai tarziu, reunindu-se pentru a recrea acelasi intreg, pentru a disparea mai tarziu in neant, intocmai ca acuarela redusa la foaia alba odata ce puzzleul e gata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu