Nu cunosteam deloc autoarea (dovada ca acum, scriind fara sa am cartea in fata, nici nu-mi pot aminti numele ei), si pentru ca era o recomandare, am avut multe ezitari la inceput despre cartea asta. Primele pagini, vreo 20, mi s-au parut romantate excesiv pentru gustul meu, care nu mai suporta in ultima vreme deloc povesti de dragoste si atat intr-un roman.
Dar imediat ce povestea a parasit meleagurile americane si s-a mutat in Paris, parca autoarea s-a regasit cumva si totul a intrat pe un fagas mult mai bun: mai veridic si autentic, mai putin inflorit, mai sincer.
Da, pot sa fiu obiectiva, nu, nu imi plac la nebunie toate romanele care au loc in Paris, desi e orasul sufletului meu prin definitie. The Paris Wife m-a prins nu doar datorita decorului fascinant, recunosc, al Parisului anilor 1920, sau faptului ca printre primele locuri mentionate de aici se numara Rue de St Peres, atat de familiara mie in cartierul St Germain. Nu, ceea ce m-a prins de fapt a fost viata lui Hemingway, cercul lui de prieteni, nebunia si pasiunea pentru diferite tari, obiecte, traditii, lupta scriitorului, lupta sotului, a tatalui, a amantului Hemingway. Cine, Hadley…? Ah da, si sotia lui, poate, pe undeva.
Hadley mi s-a parut intr-un fel, stearsa ca personaj. Desi parcurgi tot drumul prin ochii ei, nu poti sa o vezi decat ca pe o femeie slaba, suferinda, poate naiva, neinspirata. Hemingway nu era facut pentru a fi fidel - evident, dar de aici pana la a accepta o aventura cu prietena ta (cea mai) buna, e cale lunga si batuta cu apatie si lipsa de tarie de caracter. Poate sunt prea dura, poate nu vreau sa accept ca citind istoria Hadley-Hem, m-am gandit ca da, iata o radiografie destul de concreta si actuala a unei iubiri, care arde la inceput si se stinge incet pana cand e inlocuita. Poate am preferat sa dau vina pe slabiciunea unei femei care a iubit pana la resemnare. Ce mi-a placut la autoare e ca a reusit sa transmita sentimente si stari care ne sunt atat de familiare si astfel a redat pas cu pas un cadru veridic si adevarat: mai cu seama, sentimentul lui Hadley de neapartinere, de proprie excludere din cercul luxos al parizienelor cu ceva bani, in Chaneluri dreptunghiulare (frumoasa imagine), blanuri si altele, batand bistrourile nopti intregi sub aure de sampanie. Excluderea din propriul grup de prietene, pentru ca ele isi permiteau cumparaturi si altele, pentru ca ele erau artiste, si ea nu...Da, poate pentru asta Hadley e un personaj al suferintei, pentru ca prin suferinta a reusit sa o defineasca cel mai bine autoarea, altfel ar fi ramas mediocra si stearsa…
Hemingway e in orice caz, opusul ei. E plin de viata si creatie, rascolit de sentimente, indragostit si enervant de infidel, absurd, absorbit de sine, plin de prejudecati. E fascinant, si face ca toata povestea sa curga...Am citit totul mai repede decat ma asteptam, pentru ca abia asteptam sa ii urmez in urmatorul oras, cearta, bistro parizian, corida spaniola…
Temele lui Hemingway apar peste tot si ca cititor realizezi de fapt de unde au pornit marile lui opere (in care nu sunt inca experta, in niciun caz). Dar tocmai pentru ca sunt debutanta in lectura lui, cartea mi-a facut un enorm bine pentru ca abia astept acum sa-i citesc Death in the Afternoon si restul minunilor. Cartea te plimba din Chicago, in Paris, in Pamplona a corridei spaniole, in Elvetia, in statiuni austriece de munte… Nu saracia, ci lipsa banilor e fundalul tutror povestilor cu Hem si Hadley,o persistenta lupta pentru venit, pentru un apartament mai bine incalzit, pentru o viata mai buna. Sacrificii pentru amorul artei si al scrisului, flirturi nerusinate, certuri si gelozii, dar si multa iubire, pasiune, intimitate. Pauline, care apare ca un intrus frumos dar greu de inghitit, antipatic.
Povestea lor te pune pe ganduri si inevitabil, analizezi povestea ta din perspectiva iubirii care oricat de puternica e la inceput, se stinge, se uzeaza, se pierde la un moment. Si te intrebi care e momentul ala, cand vine cum il recunosti si cred ca, mai presus de toate, cum il accepti si il iei ca atare, in loc sa te impotrivesti cu incapatanre si sa te agati de ceva care nu mai e decat o iluzie….
Atmosfera pariziana...nu atat de pregnanta pe cat ma asteptam. Dar cercul lui Ezra Pound, a lui Gertrude Stein si a Zeldei si Scott Fitzgerald, a atator artisti virtuosi si tulburati ai anilor acelora frumosi, a recreat o lume idilica, creativa, departe, inaccesibila si fascinanta. O lume de betii cu absint, de idile si aventuri, de inselaciune si prietenie, violenta, dar mai presus de orice, de carti, literatura si arta.
- Rome certainly has its appeal ...la dolce vita and all that. What’s not to like about Italy? But if you want to do serious work, Paris is the place to be. There’s where the real writers are now. The rate of exchange is good. There are things to do at any hour. Everything’s interesting and everyone has something to contribute. Paris, Hem. Give it some thought.
- Montparnasse was the best quarter for artists and writers.
- Take care of the cat, he said when he rang off, meaning me.
- People belong to each other only as long as they both believe. He’s stopped believing.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu