Snow Orhan Pamuk - Turcia

Ieri seara tarziu am terminat Zapada a lui Orhan Pamuk; azi a nins prima oara anul asta, ce putea fi mai potrivit?

Romanele lui Pamuk nu sunt de obicei, cel putin din punctul meu de vedere, romane de actiune. Zapada mi s-a parut diferit, de la constructia naratiunii pana la subiectul abordat, m-a surprins si mi-a placut, desi, din nou, citisem recenzii mai proaste inainte sa-l incep.

Problema e, am eu impresia, ca lumea nu stie sa-l citeasca pe Pamuk. Pentru Zapada de exemplu, nu trebuie sa cauti firul actiunii si sa stai pe marginea scaunului de teama ca se descarca pistolul si moare personajul tau preferat, ca intr-un roman politist. Chiar daca Zapada e mai antrenant ca ritm, si aduce un pic a  filme cu detectivul Poirot in varianta turceasca, ma mir mereu sa vad cat de putini sunt cei capabili sa vada mai departe de aparenta asta si sa ajunga la “miezul” universului pamukian. Nu vreau sa sun pretentios, dar oameni buni, Pamuk nu e autor de thrillere, asa cum nu e nici scriitor de povesti de amor.

Pamuk e foarte complex si de neincadrat,  si ma fascineaza fiecare carte a lui pentru asta; reuseste cumva sa redea o Turcie din vise (pe care le am desi nu am fost niciodata), in toata complexitatea ei, reuseste sa inchege o poveste care contine si dragoste si crima si personaje complicate, in jurul temei atat de periculos de abordat a permanentului conflict intre secularistii dedicati memoriei lui Ataturk, eroul prin definitie al republicii turce, si mai conservatorii, uneori extremistii, Islamisti. Valul islamic, burqa devenita faimoasa in realitatea noastra in ultimele decenii din cauza atator controverse politice, este in Zapada, nucleul tematicii politice. Fetele sinucigase au legaturi cu faimosul val, educatie e conditionata de lepadatul valului, frumusetea lui Kadife e nonsalanta sub val, valul catalizeaza practic, toata actiunea romanului. Poate mai putin povestile de iubire...

Exista deci in Zapada, acel strat politic care uneori acapareaza un roman si il tine captiv, ii rapeste povestea si nu-l lasa sa se dezvolte. Stratul asta insa, de data aceasta, nu incomodeaza ci doar pune in context: e permanent vizibil, dar e parca usor compensat de pasajele descriptive tipice pentru Pamuk, si totusi mereu noi pentru cititori. Pamuk surprinde subtil, foarte subtil si fara sa iti bage pe gat opinii personale si controverse, eternul dute-vino intre secularism si democratie dupa modelul vestic, si traditionalismul musulman, asa-zisa prapastie, desi suna poate prea dur, care totusi e de neignorat si rascoleste Turcia de la Ataturk incoace. Mai suprinde si ideea exilatului in Vest: Ka, scriitor si poet plecat in Germania, este de nenumarate ori respins de turcii “adevarti” care au ales sa se supuna destinului ramanand in dezolantul Kars, care au ales sa-si mentina ”turcismul” in detrimentul “vietii bune” cu care rimeaza mai mereu Vestul pentru cei care stau si il privesc din Est. Ciudat, imi rasuna in minte aceeasi controversa si acelasi refuz al “scriitorului exilat” care s-a facut rusinos auzit in Romania, despre Herta Muller si al ei premiu Nobel pentru carti descriind comunismul ceausist…

Zapada nu e un roman care da raspunsuri. Nu aflam niciodata misterul fetelor sinucigase din Kars, care, motiv pentru plecarea lui Ka si pentru scrierea romanului in sine, isi pierde din importanta pe masura ce avansezi in poveste. Ca mai toate romanele lui Pamuk, Zapada lasa loc interpretarilor despre orice, despre vinovatie, nevinovatie, crime, accidente, carnete gasite sau nu. De fapt, ai impresia ca iei parte la scrierea romanului - prin vocea naratorului-scriitor Orhan insusi, prin penita poetului Ka si ale numeroaselor poezii inspirate miraculos de Kars. Si romanul la un moment dat, inceteaza a mai fi un simplu roman si devine povestea unei vieti, sau poate a mai multor vieti. Firele care le leaga pe toate impreuna, sunt frumusetea lui Ipek de care toti par a se indragosti instantaneu, orasul gri si sarac Kars, poezia, teatrul, si evident, zapada. E un pasaj frumos inc are Pamuk spune ca viata unui om e ca un fulg de zapada: niciuna la fel, fiecare speciala in felul ei, dar si atat de fragila… Lucru de altfel, confirmat de usurinta cu care e ilustrata moartea in Zapada. Mor personajele brusc, mai tot timpul din cauze de glonte (exceptie facand sinuciderile), si cititorul e surprins sau chiar socat, desi naratiunea continua ca si cand nimic spectaculos nu s-ar fi intamplat.

Imaginile zapezii sunt uimitoare. Poate parea evident, la urma urmei, cartea se cheama Zapada, dar tot m-a surprins. Neaua si fulgii si ninsoarea neincetata revin mereu in fiecare capitol. Cumva, cumva se insinueaza in orice tema si orice scena, de fiecare data poarta un alt sentiment al lui Ka, dar mereu redau Karsul mai frumos. Si sentimentul ala pe care il ai cand privesti din casa cum ninge in lumina galben-portocalie a becurilor de strada, comfortul si caldura inegalabile, se transmit tare frumos si intr-un fel, in contrast cu actiunea care ramane undeva in registrul misterios-sinistru pe tot parcursul cartii.

E prima carte de Pamuk care nu este despre Istanbul, din ce am citit pana acum. Mi-a afectat fara indoiala perceptia si lectura chestia asta, pentru ca am simtit de la inceput ca Pamuk nu era la el “acasa” si la propriu, si la figurat. Nu aveau aceeasi forta descrierile citadine, de fapt nici nu erau asa multe de analizat daca stau sa ma gandesc bine, parca intr-un fel, le-au luat locul descrierile zapezii. Nu era, evident, iubirea aceea pentru oras care transpira din fiecare carte a lui Pamuk cu actiunea in Istanbul: ba, din contra, Kars e un oras trist, si asta il face perfect pentru povestea lui Ka. Istanbulul e mentionat vag si subtil si doar in contrast cu griul si tristetea karsiana, dar si cu un pic de snobims: in Istanbul sunt toti “vesticii” , mai mult sau mai putini tradatori ai culturii turcesti adevarate.

Pamuk se joaca interesant si poate nu chiar subtil cu litera K. Poetul e Ka, orasul e Kars, IpeK si Kadife sunt frumusetile feminine, iar toata inspiratia pare a veni din cuvantul turc pentru zapada: kar. Genul asta de mici subtilitati care nu au neaparat foarte mare valoare in naratune, ma fascineaza la Pamuk si ii fac scrisul sa fie asa de altfel.
Casele de ceai - teahouses- acest simbol permanent in cultura si in scrisul autorilor turcesti. Un loc de adunare, de pierdut vremea, de visat (Shafak imagina teahousurile ca tapetate cu imagini din elvetia, cu muntii inzapeziti, cu locuri de departe), de baut cafea sau raki in functie de dispozitie, de mancat cornulete cu nuca si discutat politica - un simbol si la Pamuk

Teatrul, pe langa poezia permanenta a lui Ka, are un rol central in Zapada. Poate de aici si teatralitatea uneori exagerata a unor scene din roman, si jonglarea intre drama si parodie a naratiunii. La un moment dat, nu mai distingi intre realitatea din Kars si piesa de teatru jucata pe scena Teatrului National de artisti celebri si angajati in diferite cauze mai mult sau mai putin obscure. De fapt, “lovitura de stat” - care ramane in stadiul de “lovitura de comuna” mai degraba, drumurile fiind inchise din cauza zapezii si Kars fiind izolat de lume si de restul Turciei, prada pumnilor politici dati ba de islamisti, ba de republicani - incepe si se termina, pe scena teatrului. Personajele piesei nu se mai disting de oamenii politici, si rolul devine confuz, pistoalele din recuzita capata din senin gloante reale, vopseaua devine sange si moartea de pe scena devine o moarte...inscenata si reala.

Zapada e o carte “vitala”, asa scria pe coperta I a exemplarului meu. Eu zic ca nu e chiar vitala, dar e totusi esentiala pentru iubitorii lui Pamuk, se citeste bine, desi greu, la o cana de ceai asa, intr-un noiembrie tarziu, in asteptarea zapezii. Parca te face sa te bucuri mai mult de ea. De zapada, si de fulgul ala care e numai al tau, si ar fi bine sa nu se topeasca.

• It was as if a tulle curtain had fallen in front of his eyes; as if he had retreated into the silence of snow to escape from these stories of misery and poverty 
•  Outside, the snow was falling thicker and faster; than ever just the sight of it made Ka feel lonely.He also worried that the Westernized world he had known as a child in Istanbul might be coming to an end. When he was in Istanbul, he had returned to the streets of his childhood , looking for the elegant buildings where his friends had lived, buildings dating back to the beginnings in the twentieth century, but he found that many of them had been destroyed. 
• How large the flakes were. Ka found a soothing elegance in their slow, white fullness, which was all the more luminous when a bluish light from an unknown source shone through them.
• There are those who depise us for writing the news before it happens; they fear us not because we are ournalists but because we can predict the future."
• But now, because we've fallen under the spell of the West, we've forgotten our own stories. They've removed all the old stories from our children's textbooks.
• I want a God who doesn't ask me to take off my shoes  in His presence, and who doesn't make me fall to my knees to kiss people;s hands. I want a God who understands my need for solitude".
• This is not a play: it is the beginning of a revolution.
• How beautiful, this falling snow. How large the snowflakes were and how decisive. It was as if they  knew their silent procession would continue until the end of time.
• Remember that, ust as in the theatre, history chooses those who play the leading role.
• In our company, it is not the actors who make the masterpiece.it's the audience.
• People don't know when they're happy, at least not when it's going on.
• Despite the loss they were suffering, tehy'd both relaxed - as people do when they realize they've lost their chance for happiness.
• Every life is like a snowflake: individual existences might look identical from afar, but to understand one's eternally misterious uniqueness one had only to plot the misteries of one's own snowflake.
• Each lost in his memories, Fazil and I bowed to the unassailable presence of our more complee, passionate and authentic originals.